Fosta moșie de la Florești a familiei Cantacuzino, parte a trecutului meu, impresionează și astăzi prin farmecul vremurilor, rămas impregnat de atunci în ziduri, pământ și aerul ce domnește în jurul locurilor ce îmi sunt familiare din poveștile bunicii.

Gheorghe Grigore Cantacuzino - vizionarul îndrăgostit

Alexandra Ghica Cantacuzino, bunica mea, s-a născut pe Domeniul de la Florești, în vechea casă a bunicului său, Gheorghe Grigore Cantacuzino. Întreaga familie a locuit de fapt aici, fiind asemenea unui “cuib” al Cantacuzinilor, căci străbunicii ei au oferit fiecăruia dintre copii câte o casă pe Domeniu. Acestea sunt și astăzi partea a arhitecturii locului, alături de Biserica ctitorită de străbunici, pe locul celei vechi. Cel care a dorit să aducă o altă lumină moșiei de la Florești este fiul lor, Gheorghe Grigore Cantacuzino. Acesta a decis să îi construiască Ecaterinei, soției sale, un palat măreț. Dovada iubirii sale față de cea care i-a fost alături stă și în inițialele “CC” - Catherine Cantacuzino, împletite pe capitelurile coloanelor Micului Trianon.

Dorința de progres, modernizare și formare a unei identități naționale l-au îndrumat pe Gheorghe Grigore Cantacuzino în alegerea specificului arhitectural al locului. După o epocă marcată de influențele Otomane, se dorea introducerea elementelor occidentale, iar sinteza dintre Marele și Micul Trianon a realizat la Florești o replică autohtonă a perfecțiunii arhitecturale rezidențiale: Castelul de la Versailles.

Astăzi domeniul se întinde pe o suprafață de 150 de hectare și găzduiește ansamblul unui vechi conac, transformat în sanatoriu T.B.C. (în curs de dezafectare), o biserică de secol al XIX-lea, un castel de apă în formă de turn medieval. La acestea se adaugă o gheţărie şi un beci, împreună cu o serie de pièces d’eau ale parcului (un bazin, un fost nimfeu, o fântână) şi dotări tehnice. Domeniul Cantacuzino este recunoscut astăzi în special datorită impresionantei ruine a Palatului “Micul Trianon”, care se află și el într-un punct de belvedere de unde se pot admira parcul dendrologic al domeniului și pădurea.

Construcția Palatului “Micul Trianon”

Povestea celei mai frumoase clădiri istorice de pe Valea Prahovei începe în perioada 1911-1913, când primele cărămizi sunt așezate pe moșia de la Florești pentru a lua naștere Palatul Micul Trianon. Gheorghe Grigore Cantacuzino, descendent al unei vechi familii bizantine, înrudit apoi cu toate familiile nobiliare din România, supranumit și “Nababul”, a conceput edificiul de la Florești ca o încununare a vieții sale pentru a fi dăruit mai departe familiei.

În ciuda averii sale fabuloase, care i-ar fi permis o viață comodă, Gheorghe Grigore Cantacuzino a fost o personalitate ilustră a vremii, s-a implicat în politică, având o dorință constantă de a contribui la construcția țării și a lăsa pentru posteritate edificii precum această moșie și pavilioanele sale. Acesta este și motivul pentru care am considerat că este datoria mea să duc mai departe voința sa, în calitate de strănepoată.

La începutul construcției palatului bunica mea avea doar șapte ani, iar șantierul de la Florești a făcut să își petreacă o parte din copilărie în celelalte două palate Cantacuzino, de la București și Zamora din Bușteni, acolo unde își petrecea verile.

Palatul a beneficiat de o construcție solidă și modernă - beton armat, șină de cale ferată și granit, sistem de încălzire centrală. Meșterii francezi au fost cei care au realizat edificiul în stilul eclectic francez, cu elemente rococo și neoclasice. Micul Trianon de la Florești a fost construit din cărămidă, placată cu travertin, pe trei nivele inegale, iar pe fațada sudică se mai păstrează un basorelief cu doi îngeri care poartă blazonul familiei. Impresionanta construcțiel avea la parter 15 încăperi, dintre care o mare sală de onoare, fiind cunoscută de la început ca Palatul Domniței. Acesta ar fi urmat să fie ocupat de nepoata Nababului, Alice, fata celui de-al treilea fiul al său. Apoi, pe când bunica avea 10 ani, după moartea Nababului, moșia i-a revenit fiului acestuia, Mihai Cantacuzino, căsătorit cu Maruca Rosetti, ce avea să îi devină soție lui George Enescu. Totuși, Mihai nu s-a simțit atras de proiectul tatălui și a abandonat moșia.

Decăderea unui palat

Cum a ajuns o ruină, vă întrebați? În timpul războiului, nemții au luat tabla de cupru de pe acoperiș și sobele de teracotă, apoi rușii au furat tot ce mai era de valoare, urmând ca în 1940 cutremurul să afecteze construcția într-un mod grav, cel din 1977 lăsând palatul fără coșuri și ziduri interioare. Pe lângă toate acestea, hoții au demontat și demolat tot ceea ce putea fi refolosit ca material de construcție.

Astăzi trăim cu amintirea unui colț de rai, aproape de București, după cum chiar Maruca Rosetti descria Domeniul minunat de la Florești: “Adevărat paradis terestru...Colorit bogat, armonios împărțit: straturi înflorite, catifeaua de un verde intens a pajiștilor netede, carpeni rămuroși, tunși impecabil, tufe pline de flori mirositoare, bazine, fântâni arteziene după moda franceză, linia clasică a aleilor lungi, cu pietrișul fin bine netezit, care aminteau de grădinile de la Versailles...pâlcuri de vile luminoase și de pavilioane vesele, împodobite cu capucine și mușcate.”

Privesc cu speranță spre viitor

În ciuda parcursului zbuciumat, Palatul Micul Trianon, elementul cheie al Domeniului, stă în picioare și astăzi, amintind de o epocă în care construcțiile erau ridicate spre amintirea următoarelor generații, în care dorința de progres se intersecta cu viziunea occidentală. Domeniul de la Florești păstrează vie amintirea strămoșilor și își așteaptă tacticos renașterea, printr-o restaurare care să îl plaseze pe harta reperelor culturale și turistice importante ale României. Acestea sunt scopul și datoria mea și îmi doresc ca generațiile ce vor urma să cunoască o parte din istoria lor și să îi îndrume pe calea unei națiuni mândre de trecutul său.

****

Bibliografie:

“Noblețea istoriei: Palatul Micul Trianon și Domeniul Cantacuzino de la Floresti”,  30 septembrie-2 octombrie 2016, ziarul Universul ecvestru

“Domeniul Cantacuzino Florești. Despre trecut, prezent și viitor.”, 2018, București, Ed. SIMETRIA